Ai un copil care nu vorbește în public? Care vorbește în șoaptă și doar cu câteva persoane? Care pur și simplu ”îngheață” atunci când trebuie să interacționeze? Care deși a trecut de mult de vârsta la care să se „rușineze” refuză să comunice la școală? Atunci s-ar putea să te intereseze articolul ăsta.
Copiii care dezvoltă mutism selectiv au o predispoziție genetică spre anxietate, iar unii dintre ei au tulburări de procesare senzorială.
Copiii cu mutism selectiv au cel puțin un mediu în care se simt suficient de confortabil încât să vorbească (chiar dacă o fac doar când sunt singuri în baie).
Mutismul selectiv este diagnosticat de obicei între 3 și 8 ani. Cu cât este descoperit mai devreme și tratat, cu atât sunt șanse mai mari ca piticul să ducă o viață normală. Ținând cont că la baza lui stă anxietatea, printre consecințele netratării lui se numără: depresia, alte tulburări de natură anxioasă, izolare socială, stimă de sine scăzută, rezultate academice slabe
Criterii de diagnostic
- Eșecul încercărilor de a vorbi în anumite situații sociale, deși în alte situații vorbește.
- Problema se reflectă în procesul educațional sau interferează cu comunicarea socială.
- Durata tulburării este mai mare de o lună (și nu se limitează la prima lună de școală)
- Eșecul vorbirii nu este cauzat de lipsa cunoștințelor sau confortului necesar comunicării
- Tulburarea nu este cauzată de o tulburare de comunicare și nu apare exclusiv în cazul unei tulburări psihotice.
Deși este o tulburare destul de rară, ea nu trebuie trecută cu vederea, deoarece nu trece de la sine și presupune intervenție de specialitate.
